Modele de educație. Performanța și starea de bine în școală

Rezumat

Paradigmele afirmate în istoria pedagogiei promovează modele de educație/instruire afirmate teoretic și/sau practic, în diferite epoci: 1) epoca premodernă (secolele XVII-XVIII) – magistrocentrismul; conformitatea educației cu natura abstractă, divină sau concretă, care este bună, dar pe care societatea o corupe; 2) epoca modernă (secolul XIX – prima jumătate a secolului XX) – psihocentrismul/centrarea pe cerințele psihologice ale educației și ale educatului; sociocentrismul/centrarea pe cerințele sociale ale educației și ale educatului; 3) epoca postmodernă (a doua jumătate a secolului XX – secolul XXI) – tehnocentrismul/centrarea educației/instruirii asupra obiectivelor concrete/operaționale ale lecției etc.; curriculumul/proiectarea curriculară centrată asupra obiectivelor generale și specifice ale instruirii, construite la nivelul interdependenței dintre cerințele față de educație și educat: psihologice (definite în termeni de competențe) și sociale. Performanțele și starea de bine pot fi identificate la nivelul fiecărei activități concrete (lecție etc.), operaționalizată în funcție de competențele situate în zona obiectivelor specifice, cognitive (care vizează înțelegerea cunoștințelor, aplicarea lor în rezolvarea de probleme, analiza și sinteza problemelor rezolvate; evaluarea critică internă și externă) și noncognitive, afectiv-motivaționale și volitiv-caracteriale, mai greu de evaluat în condiții de receptare, implicare (pozitivă sau negativă), valorizare, asumare, interiorizare.
Cuvinte-cheie: curriculum/proiectare curriculară; epoca istorică premodernă, modernă, postmodernă; modele de educație/instruire; paradigmele afirmate în istoria pedagogiei; performanțele și starea de bine la nivel de taxonomii ale obiectivelor cognitive și ale obiectivelor din domeniul socioafectiv.